.lipsa de directie derivata din hipospecializare sau esecul fizicii newtoniene
   by alesu'

   Virginia Woolf. Inainte sa va intrebati tamp cu micile voastre organe cognitive cine naiba e Virginia Woolf, va spun eu cine tin minte ca e. Era o gagica de care am invatat pan’ clasa unspea la engleza, si care a scris niste treburi intr-un mod in care nu mai scrisese nimeni pan’ atuncea, adica pornea de la coada pisicii leganandu-se in briza diminetii, si trecea prin educatia civica a copiilor vecinilor si topografia bazinului hidrologic al cazii proprii, ca sa ajunga la reteta de briose de maine dimineata. Stream of consciousness. Adica o treaba, asa, sincera de sincera. Cam cum gandeste orice om si nu o recunoaste. Prin asociere conceptuala. Sau ceva de genu’ asta. V-am bagat in ceata? Asta era si ideea. Daca v-am pierdut pe drum, inseamna ca deja cuvintele articolului astuia tremura si se zgribulesc singurele de frig printre pachetele stinghere ce zboara din server in server. Ca nu le mai urmareste nimeni. Si poate e mai bine.
Daca totusi v-ati hotarat sa le tineti de cald pana la sfarsit, atunci macar tineti-le aproape. You’re in for a ride.
Virginia Woolf nu are cine-stie-ce relevanta pentru articolul de fata. M-am folosit de ea (si am aruncat-o la gunoi). Este doar un exponent al culturii mele generale. Care cultura e de fapt un mare ghiveci de exponente. Mai exact, tot felul de concepte si fapte si statistici si elemente care mi-au trecut la un moment dat pe langa ureche si mi-am zis ca sunt niste treburi interesante, cu care s-ar putea la un moment dat sa impresionez vreo gagica mai proasta ca mine. Adica un procent majoritar din gramada aia mare de femele de dincolo de geamul camerei mele. In fine. Fascinant e ca toate informatiile astea disparate, care au incercat sa imi fie impuse sub o anumita structura (fara succes, as putea spune) de catre ruginitul, rascarpitul si decrepitul sistem educational roman, si-au gasit singure un mic sertaras in ungherele ascunse ale organului meu responsabil cu controlul a tot felu’ de functii corporale. Pentru cei cu adevarat varza dintre voi, ma refeream la creier. Dar cum ziceam, toate informatiile astea s-au strecurat si s-au insinuat in cultura mea generala, sistematizandu-se in mod inconsistent.

Care-i relevanta, va intrebati? Ce ma intereseaza pe mine de cultura ta generala si complexul ei proces de geneza? Nu stiu; cine va pune sa cititi? Asa ca mai bag odata disclaimer-ul, EULA, sau cum vreti sa ii ziceti. Nu va forteaza nimeni sa cititi in continuare. It’s a free country. Eu am libertate de expresie. Voi aveti libertate de ignorare. Asa ca, daca vreti, puteti ramane la fel de ignoranti ca pana acum. Daca nu, let’s move on.

Presupunand prin absurd ca o anumita freudiana perversiune masochista va impinge sa cititi randurile astea in continuare, atunci va voi duce catre un climax al acestei masturbari intelectuale. Sa se imprastie sperma concluziei pe pereti. Asta daca nu mi se lasa pana atunci. Si va las neterminate, dragelor.

Asa. Eram la partea cu informatiile volante pe langa urechile unui om cu urechile lipsite de dopuri de ceara. Pila mi s-a lasat. Hai, totusi, sa scuipam in palma si sa mai frecam nitel emisferele cerebrale. Poate mai prindem o semi-erectie.
Ei, cum ziceam, tot volumul asta de informatie s-a acumulat si s-a asimilat de-a lungul trecerii necrutatoare a timpului si a mea prin el (timpul). Dar ce a permis asta totusi? Probabil faptul ca nu am avut nici odata un interes concret intr-o anumita directie. Faptul ca mi-am permis sa fiu un jack-of-all-trades. Gica-bun-la-toate pe romaneste. De cand eram mic, am vrut sa stiu totul. O lege a lui Murphy spune ca un expert este un om care stie din ce in ce mai mult despre din ce in ce mai putin, pana cand ajunge sa stie absolut totul despre nimic. Ceea ce ma face pe mine un anti-expert.

Pentru ca ajung sa nu stiu nimic despre tot. Se pare ca acesta este ecartamentul pe care imi rulez locomotiva cognitiva. No stop signs, no brakes. Ca sa le citez pe proastele alea de la Tatu, 200Km/h in the wrong lane. Pentru ca, unde ma va duce atitudinea asta? Mie imi place sa cred ca la degustarea absolutului (ce idiot!) Probabil ca nicaieri.
Cum spuneam, ce duce la asa ceva? Lipsa de convingeri. Lipsa de discernamant. Lipsa de idealuri. Lipsa de femeie (stai, asta era din alt articol; hmm, treceti peste). Si totul cu ochii deschisi. Cu mintea deschisa. Ca sa vedeti unde duc toate imbieirile alea new-age cu Free Your Mind. MTV-u’ o zice. En Vogue o zic. Morpheus o zice. Guru tau local o zice. O zic si eu. Si ca sa ajungi unde? La toata debusolarea asta in care ma gasesc. La o lipsa de tel. Lipsa de certitudine. Lipsa de structura. Lipsa de stabilitate. La o situatie in care toate punctele cardinale se contopesc la picioarele tale, si cineva iti da cu magnetu’ pe la busola, in timp ce tu te uiti disperat in ce directie sa o iei. Ai lua-o in oricare, pentru ca nestiind nimic, nu ti-e frica de nimic. Asa ca solutia e sa o iei in toate partile.

Cum faci asta? Oi fi tu tridimensional, intr-un moment bine definit in spatiu si timp, dar in urmatorul moment bine definit in timp, nu poti fi tridimensional decat intr-un al moment bine definit in spatiu. Unul singur. Nu poti ocupa doua locuri in spatiu in acelasi moment. Asa ca de la momentul t0 la momentul t1 avem un vector ?t. Si stim de la fizica ca vectoru’ are doua caracteristici mari si late. Lungime si directie. Lungimea stim deja care e: ?t. Dar directia tot nu stim care e. Care-i directia? Mai ales atunci cand nu stii unde vrei sa fie localizat in spatiu momentul t1. Ca daca stiai, stiai si cum sa trasezi vectorul. Da’ nu stii.

Impas major. Aporie de-a dreptul (pentru incultii dintre voi care nu se chinuie ca mine acum cu cursul de Retorica, aporia e o problema de natura logica ce nu are solutie sau aproape nu are solutie). Cu toate astea parca am zis mai devreme ca putem sa o luam in TOATE directiile. Nu, in oricare, ci in TOATE. Si cum poti sa o iei in toate directiile? Asta e simplu. Iei o grenada in gura. Si unde ajungi? La degustarea absolutului. Sau nicaieri. Fac 50-50. Ca m-am saturat sa sun prieteni care nu au raspunsuri si imi spun ca gandesc prea mult. Si pe public ma pis.

Piss,Alesu’